Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!
 Ce se întîmplă cînd anxietatea se întîlneʂte cu aparatul de fotografiat ? M-am întrebat de nenumărate ori cum aʂ fi sublimat atacurile recurente de panică, orele de insomnie în care singura certitudine constantă este frica rece ʂi imobilă, dacă acum vreo trei ani nu aʂ fi găsit, spre vînzare, la un mărunt traficant de cartier, un aparat compact Minolta. Imaginile au venit de la sine - nu ʂtiu dacă este aici locul să vorbesc despre îndoielile legate de fotografia ‘frumoasă’ ʂi populară - enfin, am trecut prin preajma ei, am dat tîrcoale locurilor comune - însă pînă la urmă m-am regăsit în interstiṭiul altor spaṭii. Faṭa monedei mele - înceṭoʂată de neliniʂte, îʂi caută echilibrul în luminile conservate de subiectele mele.
Înainte de toate sînt Femeile - fiinṭe atît de sofisticate încît par naturale, pentru că artificiul a devenit o a doua lor natură... Lentoarea gesturilor lor de feline silenṭioase, inadaptabile, exilate pentru totdeauna în rezervaṭii de lux, desenează curba perfect tensionată pe care un corp o trasează în spaṭiu atunci când e optim plasat între eros ʂi nous. E curba arcului voltaic născut la întîlnirea de graṭie dintre senzualitate si inteligenṭă ; în lumina lui, superficialitatea devine o formă sofisticată de discreṭie.
Mai apoi - spaṭiul - cu dinamica ʂi ritmurile subînṭelese - înăuntrul celor patru laturi - timpul se opreʂte - înregistrează în forme bizare sau simple, o nevroză, o lumina aparte, un obiect încremenit sau evanescent.
Căutările mele - cînd vine vorba de procesare, sînt haotice - mă duc înainte sau înapoi - spre clasic sau (post)modern - cu siguranṭă aleator, de fiecare data într-o cursa menită să mă apropie încă puṭin de oglinda pe care o cunosc prea bine ʂi în care pot vedea toate umbrele incerte de pe peretele de vizavi.
|
